Pentru prima dată în 76 de ani de când se organizează Întâlnirea sașilor transilvăneni din Germania în orașul Dinkelsbühl, un reprezentant al Guvernului României a ținut discursul festiv la monumentul dedicat victimelor celor două războaie mondiale și a deportării la muncă forțată în Uniunea Sovietică. Participanții la evenimentul desfășurat în seara Duminicii Rusaliilor (24.05.2026) au format cortegiul cu torțe în centrul orașului și au fost conduși, ca în fiecare an, de fanfara de băieți din Dinkelsbühl până în exteriorul fortificațiilor medievale unde, pe Promenada Veche, șirul teilor deschide privirea spre monument. După ce „Clopotul Patriei” din apropiatul „Turn Transilvania” a încetat să mai bată, Thomas Șindilariu, subsecretar de stat în cadrul Departamentului pentru Relații Interetnice, a ținut discursul tradițional, al cărui text rostit în limba germană și publicat în integralitate în ziarele „Siebenbürgische Zeitung” (München) și „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” (București) îl redăm în traducere.
„Stimați oaspeți de onoare, dragi participanți la evenimentul nostru comemorativ, dragi membri ai fanfarei Dinkelsbühler Knabenkapelle, dragi locuitori ai orașului Dinkelsbühl, dragi compatrioți! De 59 de ani, defilarea comună la lumina torțelor și comemorarea la monument reprezintă punctul culminant din perspectivă emoțională a fiecărei întâlniri a sașilor transilvăneni din Germania!
Permiteți-mi un început formal prin a vă transmite în calitate de subsecretar de stat în cadrul Departamentului pentru Relații Interetnice, salutările Guvernului României și ale prim-ministrului Ilie Bolojan. Vă rog să considerați depunerea unei coroane de flori în numele Guvernului României drept un omagiu și un semn de profund respect față de întreaga istorie a sașilor transilvăneni din întreaga lume. Mai bine de opt decenii vorbim, respectiv suntem nevoiți să vorbim, despre comunitatea sașilor transilvăneni drept una împrăștiată la scară mondială. Vizavi de această situație, politicile duse de guvernele de la București de-a lungul timpului sunt deloc lipsite de vină, dacă ne gândim, de exemplu, la deportarea în Uniunea Sovietică. Deși ridicarea cetățenilor români de etnie germană a fost ordonată de Stalin, fără colaborarea autorităților române, ea nu ar fi fost niciodată posibilă din punct de vedere pur tehnic. La urma urmei din protecția propriilor cetățeni curge legitimitatea oricărei statalități… Sau, dacă ne gândim la măsurile de expropriere a proprietăților agricole, inclusiv case, curți și animale, din 1945, care, implementate înainte de terminarea războiului și justificat de această situație, au avut o orientare clară împotriva minorităților, mai ales cea germană, sau la exproprierea întreprinderilor industriale, a băncilor și a meșteșugurilor începând cu 1948, pentru a instaura economia planificată comunistă.
Puțini știu în rândurile noastre că, încă din toamna anului 1944, au existat mai multe încercări în cadrul guvernului român de a-i expulza integral pe germanii din România, încercări care nu au avansat însă deloc, existând impedimentul neclarificat încă „Transilvania de Nord” – cartea de negociere aflată în mâinile sovietice – și perspectiva conferinței de pace. Mai târziu, în aprilie 1946, secretarul general al Partidului Comunist Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a declarat la Moscova: „Vrem să-i expulzăm [pe germani]”. La care Stalin a răspuns: „Războiul s-a terminat. Acum este foarte greu să-i expulzăm”.
Această încercare tardivă, dar decisivă și, în același timp, elocventă, a eșuat probabil mai ales pentru că societatea românească începuse deja, încă de la momentul concentrării populației germane apte de muncă pentru deportarea în Rusia, să-și exprime respingerea față de astfel de măsuri – la urma urmei, conviețuirea interetnică funcționase fără probleme notabile până în ianuarie 1945! În consecință, au apărut și articole în presa românească care criticau deportarea în Rusia, iar chiar și în rândul romilor din localitățile săsești din Transilvania, care abia scăpaseră ei înșiși de deportarea mortală în Transnistria, s-a manifestat, din solidaritate cu vecinii, o respingere a deportărilor, după cum mi-a relatat acum câteva zile dr. Viorel Achim de la Institutul de Istorie „Iorga” al Academiei Române din București.
În anii 1947/48 s-a luat în considerare relocarea sistematică a tuturor germanilor din România în interiorul țării – marile insule mlăștinoase de pe Dunăre, Balta Brăilei și Balta Ialomiței, urmau să fie drenate și apoi cultivate de germani. Aceste planuri au fost abandonate, deoarece s-a constatat că, din cauza exproprierii țăranilor germani, situația economică din localitățile odinioară înfloritoare era precară, coloniștii proaspăt împroprietăriți nu se remarcau prin hărnicie, iar terenurile expropriate continuau să fie cultivate de germani în regim de arendă, astfel încât, în cazul strămutării lor, dezastrul era inevitabil. Dependența de importurile de grâne din URSS ar fi crescut și mai mult… Ce aberație naționalistă! Ce abis!
Consecința previzibilă a traumelor suferite și, de altfel, acceptată de regim a fost dorința de emigrare a sașilor transilvăneni, precum și a tuturor celorlalte grupuri germane din România. Ea s-a concretizat în vânzarea germanilor din România către Republica Federală Germania. Nimic altceva nu a fost emigrația până la sfârșitul anului 1989 – pentru cineva ca mine, cu studii universitare absolvite, ar fi fost datorate atunci aproximativ 10.000 de mărci germane ca plăți de despăgubire din partea Germaniei către România.
În contextul general schițat aici în linii abstracte se încadrează mii, zeci de mii de experiențe de suferință, umilință, pe scurt, a pierderii patriei (în germ. Heimatverlust), și anume chiar trăind încă în patria noastră ancestrală, Transilvania. Aceste experiențe se aflau în contradicție flagrantă cu bagajul nostru istoric comun de auto-reprezentare matură ca oameni liberi, așa cum a fost deja consemnat clar pe pergament în documentul nostru constituțional fundamental, în Andreanum, cu 802 de ani în urmă.
Suferința provocată și nedreptatea trăită nu pot fi șterse cu nimic. Tocmai de aceea îi mulțumesc președintelui dumneavoastră, a Asociației Sașilor Transilvăneni din Germania, domnului Rainer Lehni, pentru că a salutat coroana Guvernului României. Vă rog, așadar, să vedeți în această coroană și un semn al regretului profund al societății române și al guvernului său, dar mai presus de toate, un semn al voinței de a ne angaja împreună pentru o Europă în care drepturile omului și inviolabilitatea demnității umane sunt garantate și stau deasupra tuturor și a tot ceea ce există, și anume pentru totdeauna!
În ultimii 25 de ani, în ciuda tuturor deficiențelor și întârzierilor punctuale, România a depus eforturi, în special de natură financiară, pentru a atenua, cel puțin din punct de vedere material, suferințele cauzate de regimul totalitar.
O imagine exactă a acestor realizări trebuie să fie rezervată unei analize aprofundate viitoare. Permiteți-mi însă să schițez câteva contururi în această privință, pe baza datelor pe care le-am putut obține în scurtul timp de care am dispus.
În ceea ce privește proprietatea comunitară a instituțiilor laice ale minorității germane din România, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a primit 136 de cereri, dintre care 12 au făcut obiectul restituirii în natură, iar alte 6 au fost soluționate prin plăți compensatorii, deoarece restituirea era imposibilă. 53 de cereri au fost respinse și 65 au fost retrase de către solicitanți – această imagine ambiguă se datorează în mare parte dificultății de a dovedi succesiunea juridică a Forumului Democrat al Germanilor din România față de peisajul asociațional divers al perioadei interbelice și a contextului organizațional al Grupurilor Etnice Germane din România, impus de Germania național-socialistă.
În cazul Bisericii Evanghelice C. A. din România, au fost depuse 1.120 de cereri, 300 de proprietăți au fost restituite în natură, 83 parțial în natură și parțial sub formă de despăgubiri, 61 au fost despăgubite, 347 au fost respinse, 91 de cereri au fost retrase de către solicitanți, 56 au fost retrimise primăriilor pentru reexaminare, iar 11 cazuri sunt în prezent pendinte în instanță. Prin urmare, în prezent sunt încă în curs de procesare 160 de cereri ale Bisericii Evanghelice la ANRP.
Cifrele menționate nu includ persoane fizice. Numărul persoanelor fizice de origine germană cărora li s-au restituit bunuri imobiliare este imposibil de determinat, deoarece apartenența etnică nu constituie un criteriu relevant pentru restituire. Totuși, în cazurile în care restituirea în natură către persoane fizice nu a fost posibilă, se poate constata că, pentru perioada începând cu 2014, România a plătit în total 17 miliarde de lei, adică aproximativ 3,3 miliarde de euro, sub formă de despăgubiri. Printre beneficiarii despăgubirilor se numără aproximativ 3.000 de persoane cu domiciliul în Germania, care au primit până în prezent 72,6 milioane de euro (2,2% din suma totală de până acum).
Începând din 2020, când, în urma inițiativei legislative a deputatului nostru în Parlamentul României, Ovidiu Ganț, împreună cu deputații evreu și sârb, plățile de despăgubire pentru captivitatea de război și detenția politică, inclusiv deportarea în Uniunea Sovietică, au fost extinse la cercul copiilor persoanelor afectate, la Agenția Națională pentru Protecție Socială din România (ANPIS) au fost primite 243.408 de cereri până la data de 15 octombrie 2025. Dintre acestea, 213.483 au fost admise, 29.989 respinse, 1.841 de cazuri se află în curs de reexaminare și 172 în curs de examinare inițială. 927 de cazuri au ajuns până în prezent în instanță, dintre care 619 au fost soluționate în favoarea autorității de stat, 103 în favoarea reclamanților, iar 205 de cazuri erau încă pendinte în instanță. Nu s-a putut stabili câți dintre beneficiarii acestor plăți au domiciliul stabil în Germania. Faptul că nu este vorba de plăți unice, ci de pensii lunare, despre care aud de la beneficiari că sunt o surpriză plăcută, arată hotărârea României de a face parte dintr-un «NICIODATĂ DIN NOU» european, având în vedere abisurile secolului al XX-lea.
Chiar dacă tindeți să vă spuneți: „Noi am încheiat”, nu pot decât să vă invit să primiți mâna îndreptată spre remediere, dacă nu pentru voi înșivă, atunci poate pentru nepoții voștri sau pentru o cauză nobilă.
Dacă se poate încheia cu patria, las această întrebare deschisă. Un punct de referință, mult mai solid decât am vrea să recunoaștem, rămâne întotdeauna. La urma urmei, am ridicat acest monument aici acum 59 de ani, pentru că în patria noastră nu era posibil. „În memoria fiilor și fiicelor germane din Transilvania, care și-au pierdut viața în cele două războaie mondiale și în greii ani de după război” scrie pe monument, iar pe cele șapte blocuri din jur se mai spune: „în est”, „în sud”, „în vest”, „în nord”, „în spatele sârmei ghimpate”, „pe fugă”, „în patria natală” (Heimat).
Deoarece există pierderea patriei (a Heimat-ului, ce este mult mai mult decât doar patria geografică) și variantele acesteia sunt la fel de dureroase pe cât de diverse, trebuie să existe și există, de asemenea, câștigul patriei (a Heimat-ului adică Heimatgewinn) în forme multiple, parțial neconvenționale, constructive și pline de bucurie. În acest context, permiteți-mi să reiau motto-ul celei de-a 76-a Întâlniri a sașilor din Germania: „Unim generațiile. Creăm perspective”.
Cu aproape 81 de ani în urmă, la aproximativ 10 luni după mobilizările pentru deportarea la muncă forțată în URSS din ianuarie 1945, episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din România, Friedrich Müller-Langenthal, a emis o circulară (29.10.1945) care, în numele iubirii creștine de aproapele și al datoriei de îngrijire față de enoriași, obliga parohiile să înregistreze numele și soarta membrilor comunității deportați și să le trimită periodic la Consistoriul Superior. Apropo, au mai trecut încă trei luni până când celebrul servici secret, aflat în formare, „Securitatea”, a pus mâna pe această circulară. Cu nimic altceva Müller nu a stârnit atât de mult furia puterii de stat ca prin această acțiune, deoarece ea atingea problema decisivă care face diferența între libertate și democrație, pe de o parte, și totalitarism și dictatură, pe de altă parte: Are viața unui om vreo valoare? Da sau nu?
Cunoașterea numelor, a tuturor numelor celor deportați, a destinelor care se ascund în spatele acestor nume și stabilirea unei legături cu generația nepoților, strănepoților și stră-strănepoților reprezintă, în viziunea mea, o misiune par excellence care unește generațiile și, în același timp, deschide noi perspective, o misiune care ne așteaptă încă și care poate însemna o redescoperire a Heimat-ului (a patriei), în sensul cel mai pur al cuvântului și independent de locul în care ne aflăm. O recâștigare a Heimat-ului (a patriei) în care putem conștientiza cât de mult ne afectează, de fapt, ca comunitate, abisurile secolului al XX-lea, cât de multe rude lipsesc/nu sunt din cauza acestor abisuri și cât de hotărât poate fi europeanul nostru „NICIODATĂ DIN NOU” în această privință.
Totuși, preluând ștafeta de la episcopul Friedrich Müller Langenthal, trebuie să recunoaștem mai întâi că numărul total al sașilor transilvăneni deportați, de aproximativ 30.000, care se regăsește și în literatura științifică de specialitate, nu poate fi corect. La urma urmei, cei care s-au întors acasă sau au decedat în primele zece luni ale deportării nu sunt deloc înregistrați! Nu toate parohiile au reacționat prompt, multe posturi parohiale nu erau ocupate deloc, inclusiv din cauza deportării, situația din orașe era confuză etc. În acest sens, mai trebuie menționat doar faptul că tabelul întocmit în baza documentelor de arhivă deținute de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) cu privire la germanii prevăzuți pentru deportarea în Uniunea Sovietică conține 170.076 de înregistrări – o diferență considerabilă, chiar și ținând cont de înregistrările duble, față de cei aproximativ 70.000 de etnici germani din România care circulă în literatura de specialitate ca număr total al deportaților!
Arhivele din Germania și România sunt deschise publicului, în special cele ale Crucii Roșii și ale fostei Securități (CNSAS). Haideți, să stabilim cine se afla, de fapt, pe listele Jandarmeriei în ianuarie 1945? Cine a fost, în cele din urmă, ridicat? Cine a fost deportat? Cine s-a întors? Unde?
Haideți, să facem, pe scurt, ceea ce sașii transilvăneni știu să facă cel mai bine, legând generații și creând perspective de viitor: să ne organizăm, astfel încât să putem avea o bază de date bine structurată, care să adune diferitele surse documentare, inclusiv amintirile descendenților și, pe cât posibil, să le dea un chip celor afectați, similar cu impresia copertei programului tipărit a Heimattagului nostru (Zilei Patriei)!
Una din poveștile care trebuie documentate va fi și cea a mamei lui Peter Maffay, care a fost la un pas de a fi deportată, dacă partenerul de viață ucrainean (sau belarus) al bunicii lui Maffay, care se refugiase la un moment dat în fața Armata Roșii pe vremea războiului civil traversând Marea Azov cu o plută, nu ar fi reușit cumva să o elibereze. Așadar, Peter Maffay aproape că nu ar fi existat niciodată!
Și nici eu nu aș fi existat, în aceste condiții. Bunica mea era deja gata să fie ridicată, când străbunica mea și-a adunat tot curajul și s-a dus la ostașul Armatei Roșii cu mătușa mea în brațe, pe atunci un bebeluș de șase luni, pentru ca mama să-și poată alăpta copilul. Bebelușii sub un an erau unul dintre foarte puținele motive de cruțare. Ce s-ar fi întâmplat dacă, din cauza emoției, nu ar fi avut lapte? Mama mea nu s-ar fi născut niciodată.
Deoarece în totalitarism nu contează individul sau dreptul, ci doar ca numărul celor care trebuie ridicați să fie complet, se impun următoarele întrebări: cine a fost deportat în locul celor două bunici?
Gata cu întrebările – e timpul pentru răspunsuri! Ne datorăm nouă înșine și memoriei celor afectați să cunoaștem numărul exact și să știm cu precizie numele lor, nu doar la nivel local, ci în ansamblu! Imaginile celor afectați, mărturiile lor ar fi o adevărată podoabă pentru această alee a torțelor, cel puțin în Duminica Rusaliilor.
Din toate aceste motive, pe coroana pe care am depus-o în numele Guvernului României scrie: „Doar împreună putem evita abisurile”.
https://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/verband/27186-nur-gemeinsam-sind-abgruende.html
https://adz.news/artikel/artikel/nur-gemeinsam-sind-abgruende-vermeidbar
https://adz.news/artikel/artikel/nur-gemeinsam-sind-abgruende-vermeidbar-1
Sursă imagini: DRI
